ART GALLERY
Galeriile Rădulescu au apărut dintr-un dialog între generații (Alexandru Rădulescu continuă proiectul început de mama sa) și între colegi de facultate (ITA București), unde cei doi istorici de artă care formează echipa galeriei au început să colaboreze.
Spațiul din Polonă 12, într-o casă monument istoric, a fost restaurat minuțios după standardele de stil ale galeriilor importante de antichități din marile orașe europene.
Din 2018, colecționarii noștri primesc nu doar consiliere în achiziție și asistență în restaurarea artei lor, ci și documentarea și contextualizarea alegerilor pe car e le fac. Pe scurt, un fel noi de a se raporta la artă și la prezența ei în viața lor.
Jacques Hérold (1910, Piatra Neamț – 1987, Paris)
Ouvrir la fenêtre, 1971
Ulei pe pânză, 73 x 92 cm
Preț: 15 000 EUR
În Ouvrir la fenêtre, Jacques Hérold articulează una dintre formulele sale plastice cele mai coerente, în care suprarealismul nu mai funcționează ca program de grup, ci ca limbaj interiorizat și autonom. Lucrarea aparține unei perioade de maturitate în care vocabularul său biomorf atinge un echilibru rar între densitate formală și claritate compozițională.
Format în proximitatea lui Constantin Brâncuși și integrat încă din anii ’30 în cercul suprarealist parizian — în dialog direct cu André Breton, Marcel Duchamp și Yves Tanguy — Hérold dezvoltă o viziune distinctă asupra imaginii: nu ca reprezentare, ci ca proces de generare. Conceptul de „cristalizare”, esențial pentru demersul său, propune o realitate instabilă, în care formele se coagulează și se dizolvă simultan, suspendate între soliditate și flux.
Compoziția este organizată în jurul unei structuri centrale luminoase, aproape incandescente, care funcționează ca un nucleu de iradiere. În jurul acestuia, un ansamblu de forme organice — evocând simultan vegetație, structuri anatomice sau fragmente minerale — se articulează într-un câmp vizual fără gravitație stabilă. Ritmul este unul centrifugal, iar privirea este antrenată într-o mișcare continuă, fără punct fix.
Paleta cromatică — dominată de tonuri de verde profund, ocru metalic și accente de albastru saturat — construiește un spațiu ambiguu, situat între natural și artificial. Tratarea materiei picturale, prin alternanța între aplats dense și zone de transparență, conferă suprafeței o vibrație subtilă, aproape epidermică, specifică lui Hérold.
Lucrarea se înscrie într-o continuitate conceptuală cu seria La Forêt din anii ’60, unde ideea de proliferare organică devine centrală. Totuși, aici, tensiunea dintre figurativ și abstract este mai controlată, iar compoziția capătă o coerență aproape arhitecturală.
Titlul — Ouvrir la fenêtre — trebuie înțeles nu literal, ci ca un gest conceptual: deschiderea nu către exterior, ci către un spațiu interior al imaginii, unde vizibilul și imaginarul se suprapun. Pictura nu descrie o lume, ci o produce.
Proveniența directă din atelierul artistului conferă lucrării o poziționare privilegiată, atât din perspectivă istorică, cât și în cadrul pieței, consolidând autenticitatea și integritatea parcursului său colecționistic.
Jacques Hérold (1910, Piatra Neamț – 1987, Paris)
Peindre le temps, 1983
Ulei pe pânză, 82 x 60.5 cm
Preț: 15 000 EUR
Sabin Bălașa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni, județul Olt – d. 1 aprilie 2008, București)
Realizată în ultimii ani ai vieții, Peindre le temps concentrează într-o formă esențializată preocupările majore ale lui Jacques Hérold: instabilitatea formelor, dinamica materiei și imposibilitatea de a fixa vizual ceea ce, prin definiție, rămâne în devenire.
Format în mediul suprarealist parizian, în proximitatea lui André Breton, dar profund marcat de rigoarea formală a lui Brâncuși, Hérold dezvoltă un limbaj în care imaginea nu este niciodată statică. În această lucrare târzie, această viziune atinge un grad de sinteză remarcabil, în care gestul pictural este redus la esențial, iar compoziția capătă o claritate aparentă, tensionată de o instabilitate internă continuă.
Structura compozițională este organizată axial, în jurul unei forme verticale care evocă simultan o coloană, un vortex sau o condensare de materie în transformare. Această formă centrală, alcătuită din segmente albe, aproape vaporoase, sugerează o acumulare de energie sau de timp sedimentat, în timp ce zonele periferice — construite din registre cromatice contrastante — introduc o opoziție între stabilitate și flux.
Accentele de galben intens, aproape solar, funcționează ca puncte de iradiere în masa picturală, activând suprafața și amplificând senzația de mișcare internă. În contrapunct, tonurile reci și structurile dense din fundal creează o adâncime instabilă, în care spațiul pare să se deschidă și să se închidă simultan.
Titlul, Peindre le temps, nu trebuie interpretat ca o metaforă poetică, ci ca o declarație de intenție. Hérold nu reprezintă timpul, ci îl traduce în limbaj plastic — ca acumulare, transformare și disoluție. Imaginea devine astfel un câmp de tensiuni, în care materia nu este fixată, ci surprinsă într-un proces continuu de devenire.
În raport cu lucrările anterioare, unde proliferarea formelor biomorfe domina compoziția, aici asistăm la o condensare a vocabularului vizual. Formele sunt mai puține, dar mai concentrate, iar relațiile dintre ele devin mai pregnante. Această economie de mijloace conferă lucrării o forță aparte, specifică ultimelor etape ale marilor artiști.
Peindre le temps poate fi citită ca o sinteză a întregului parcurs al lui Hérold: o pictură în care suprarealismul este complet interiorizat, iar imaginea funcționează ca un sistem autonom, independent de orice referință directă la real.
Jaques Hérold, Compoziție (1977)
Guașă pe hârtie, 62 x 47.5 cm
Preț: 5 000 EUR
Jaques Hérold (1910-1987)
Jacques Hérold este cunoscut în special ca pictor suprarealist, a cărui operă se distinge printr-o imaginație intensă și un limbaj plastic profund personal. Născut în 1910 la Piatra Neamț, el s-a stabilit de tânăr la Paris, unde a intrat în contact direct cu mișcarea suprarealistă și cu ideile care aveau să-i modeleze definitiv pictura. În acest mediu artistic efervescent, Hérold și-a construit un univers vizual dominat de libertatea formei și de explorarea subconștientului.
Pictura lui Jacques Hérold este caracterizată de forme biomorfe, fluide, aflate într-o continuă transformare, care par să plutească într-un spațiu indefinit. Culorile sunt adesea subtile, uneori tensionate, contribuind la o atmosferă misterioasă și neliniștitoare. Artistul nu urmărește reprezentarea fidelă a realității, ci creează imagini simbolice, încărcate de sensuri ascunse, inspirate din vis, instinct și imaginație. În multe lucrări, elementele figurative se dizolvă, lăsând loc unor structuri abstracte ce sugerează fragmente de corp, peisaje interioare sau stări psihice.
Influențat de ideile lui André Breton și de spiritul suprarealismului, Hérold a văzut pictura ca pe un mijloc de eliberare a gândirii și de acces la zonele profunde ale ființei umane. Fiecare lucrare devine astfel o explorare a necunoscutului, în care forma și culoarea funcționează mai degrabă ca semne poetice decât ca descrieri concrete. Deși a trăit și creat în Franța, Jacques Hérold rămâne un artist de origine română care a contribuit semnificativ la dezvoltarea picturii suprarealiste europene.
Astăzi, pictura sa este apreciată pentru originalitatea și forța expresivă, fiind considerată o punte între figurativ și abstract, între real și imaginar. Prin universul său pictural, Jacques Hérold a demonstrat că arta poate deveni un limbaj al visului, al neliniștii și al libertății absolute.
Ciocârlie, marmură
Marcel Guguianu
Această sculptură din marmură ilustrează cu claritate una dintre temele centrale ale creației lui Marcel Guguianu: figura feminină tratată ca formă esențializată, eliberată de detaliul descriptiv și concentrată asupra raporturilor volumetrice. Lucrarea se înscrie în direcția modernistă asumată de artist, în care corpul uman devine suport pentru o explorare riguroasă a echilibrului, ritmului și continuității formale.
Figura este construită printr-o succesiune coerentă de curbe ample, cu tranziții line între planuri, sugerând structura corporală fără recurs la anatomie explicită. Capul, redus la o formă schematică, elimină orice referință individuală și accentuează caracterul atemporal al reprezentării. Silueta verticală transmite o tensiune controlată, susținută de o compoziție atent echilibrată.
Un element important al lucrării îl constituie relația dintre suprafața polisată a marmurei și baza din piatră naturală, lăsată într-o stare brută. Această opoziție accentuează procesul sculptural ca act de extragere a formei din materie și conferă ansamblului o lectură clară, lipsită de artificii decorative.
Sculptura se remarcă prin rigoarea construcției și economia mijloacelor plastice, fiind reprezentativă pentru limbajul matur al lui Marcel Guguianu. Piesa se pretează atât unui context expozițional, cât și unei colecții private.
Muza, marmură
Marcel Guguianu
Această sculptură din marmură se înscrie în nucleul preocupărilor formale ale lui Marcel Guguianu, fiind o expresie clară a interesului său pentru sinteza formei și pentru reducerea figurii umane la structuri esențiale. Lucrarea propune o reprezentare a nudului feminin în care accentul cade exclusiv pe construcția volumetrică și pe continuitatea liniilor, în absența oricărui detaliu descriptiv.
Figura este concepută ca un parcurs fluid al masei sculpturale, cu alternanțe controlate între convexități și concavități, care sugerează corpul fără a-l descrie. Capul, tratat schematic, contribuie la neutralizarea identității individuale, transformând figura într-un simbol al feminității ca principiu universal. Proporțiile sunt atent calibrate, iar volumul compact este animat de o tensiune internă constantă.
Soclul geometric din marmură face parte integrantă din compoziție, oferind stabilitate vizuală și un contrapunct rațional formei organice a figurii. Ansamblul este coerent și echilibrat, cu o prezență sculpturală sobră, lipsită de efecte decorative.
Lucrarea se remarcă prin claritatea limbajului plastic și prin economia mijloacelor de expresie, fiind reprezentativă pentru etapa de maturitate a artistului. Prin caracterul său atemporal și prin rigoarea execuției, sculptura se pretează atât unui context expozițional, cât și unei colecții private.
